Amintirile legate de cutremurul din 4 martie 1977 – care a curmat in cateva minute aproape 1.600 de vieti, din care peste 1.400 in Bucuresti, si a doborat peste 30.000 de imobile – sunt inca vii, la 39 de ani dupa tragedie, in memoria celor care au vazut morti insirati de la poarta spitalului pana la morga, raniti carati in spate sau adusi la spital cu ambulante si cu taxiuri.
Spitalul Floreasca era, in 1977, singura unitate medicala de urgenta din Bucuresti, iar medicii, asistentele, stagiarii si pacientii isi amintesc si dupa aproape patru decenii cosmarul de atunci, multimea de morti si valul de raniti isi amintesc momentul cand au simtit cutremurul, cand parea ca tavanul sta sa cada peste ei si au auzit “geamatul cladirilor”. Apoi intuneric, scari pline de moloz, resturi de caramizi, sute de morti insirati pe jos … scene de front.
Directorul din 1977 al Spitalului Floreasca: “Macabru a fost numarul mare de morti care nu a mai incaput in morga. I-am insirat pe jos, de la poarta spitalului pana la morga.”
Profesorul dr. Andrei Firica era in 1977 directorul Spitalului Floreasca, singurul spital de urgenta din Bucuresti la acea vreme. Isi aminteste si acum ce a trait in timpul cutermurului, dar si momentul cand a inceput sa vina valul de accidentati.
“Raniti carati in spinare de cei care iesisera teferi, ploaie de taxiuri cu raniti, de masini particulare, de salvari. Fara sa-i invite nimeni, spitalul s-a umplut de tineret, studentii pe care ii aveam atunci in stagiu, medici secundari. Nu s-a facut niciun apel. Au venit pentru ca stiau ca locul lor este la spital in astfel de momente. A fost mare nevoie de fiecare dintre ei. Era nevoie de oameni care sa care brancarde, sa duca pacientii, sa le acorde un prim ajutor”, povesteste profesorul Andrei Firica.
Mai putin de un minut a curmat aproape 1.600 de vieti, dintre care 1.424 doar in Bucuresti.
“Macabru a fost numarul mare de morti care nu a mai incaput in morga si i-am insirat pe jos de la poarta spitalului pana catre morga. Toata lumea vorbeste despre acea zona”, mai spune profesorul Andrei Firica.
La avalansa de raniti, s-a facut un triaj riguros, unii au fost dusi direct in sala de operatii sau in salonae, altii au fost lasati in asteptare. Medicii au stat atunci si peste 12 ore in sala de operatii, unde se lucra pe banda rulanta.
“Ca sa putem face fata la avalansa aceea de raniti, fiind singurul spital de urgenta, a fost nevoie sa facem un triaj riguros al ranitilor. Pe unii raniti, care ar fi putut astepta o ora sau doua, i-am dus in doua amfiteatre. Erau bolnavii in asteptare. Altii au fost dusi direct in sala de operatie, altii in saloane, in functie de gravitate. Medicii, la randul lor, s-au organizat. Chirurgii s-au mobilizat rapid, desi nu era un numar atat de mare cat sa faca fata nevoilor. Stiu ca am intrat in sala la ora 23.00 si am iesit abia a doua zi la ora 12.00. Nu faceam altceva decat scoteam manusile folosite, puneam altele si operam un alt bolnav. Lucram pe banda. Toti angajatii din spital erau instruiti sa faca fata unor situatii critice, de la brancardier, la medic. Pentru un brancardier este foarte importanta viteza cu care se misca, viteza cu care reactioneaza, mobilitatea, sa stie unde sa duca bolnavul”, mai spune medicul.
Triajul a continuat si, pe masura ce au venit tot mai multi raniti, cei care nu erau urgente erau trimisi la alte spitale, cum ar fi “Grigore Alexandrescu”, Coltea, Colentina.
“Ne-am rezervat spitalul doar pentru cazurile foarte grave, care mergeau in sala, in Terapie Intensiva. Noi eram antrenati in medicina de urgenta. Stiam exact unde sa trimitem bolnavii, foarte multi au ajuns direct pe masa de operatie”, isi aminteste medicul.
In timpul cutremurului, s-a stins lumina in spital, iar oamenii “fugeau ca potarnichile” sa gaseasca un loc sigur.
“Am avut o perioada in care s-a stins lumina in spital. Sigur ca a intrat in functiune grupul electrogen care era folosit numai pentru salile de operatie. Imi amintesc si azi de gestul cu adevarat eroic al unei asistente. Eram in sala cu pacientul intubat. A inceput cutremurul. Noi toti ne-am speriat, am fugit ca potarnichile sub grinda usii aflata la cativa pasi in spatele mesei. Pentru cateva clipe, credeam ca va cadea tavanul peste noi, atat de tare «gemea cladirea». Singura lucida, o asistenta de la Terapie Intensiva, si-a dat seama ca bolnavul era intubat si daca pleaca si ea acesta se va asfixia. Ea a stat si i-a suflat in gura timp de cateva minute, pana ne-am recules noi si am revenit. Niciodata nu am putut sa uit gestul ei. Pana atunci, pentru mine era o asistenta ca oricare alta. Dar nu as fi putut descoperi un astfel de eroism daca nu as fi fost langa ea in seara aceea. Sigur nu a fost un gest singular. In momente dramatice romanii stiu sa se mobilizeze”, isi aminteste profesorul Firica.
Medicul Mircea Beuran: Intrarea pe la camera de garda a Spitalului Floreasca era “pavata cu morti”. Aveau la mana un bilet pe care scria locul de unde au fost adusi
Profesorul Mircea Beuran, astazi seful Clinicii de chirurgie de la Spitalul de Urgenta Floreasca, era in 1977 student in anul IV. Isi aminteste ca, dupa cutremur, toti studentii au alergat la spital. Atunci, studentii din anii III-IV de la Chirurgie stiau sa faca pansamente, sa masoare tensiunea si pulsul, sa ajute chirurgul in pregatirea pacientului.
Cand a ajuns la Spitalul Floreasca, intrarea pe la camera de garda era “pavata cu morti”.
“Pentru identificare, aveau la mana un biletel pe care era scris locul de unde au fost adusi: blocul Lizeanu, Dunarea, Casata. Veneau tot timpul targi. Noi, studentii, eram chemati peste tot sa dam o mana de ajutor. Am stat in spital zile intregi”, povesteste medicul.
El spune ca ceea ce impresiona atunci era ordinea din spital. Desi nimeni nu era pregatit pentru un cutremur atat de mare, toti angajatii stiau perfect ce au de facut in cazul in care ar fi fost o catastrofa cu multe victime.
“Ca intr-o orchestra in care fiecare isi cunoaste partitura, asa era si in spital. Medicii, asistentii, brancardierii, toti aveau sarcini precise”, a mai spus Beuran.
Pacient in 4 martie 1977 la Spitalul Floreasca: Scene de front, sute de morti insirati pe jos
Desi au trecut aproape patru decenii de la cutremurul din 1977, Paul, care in urma cu 39 de ani era internat la Spitalul Floreasca, isi aminteste fiecare detaliu din acea noapte de parca ar fi fost ieri.
“Eram deja pacient vechi al spitalului. Ma internam periodic pentru diverse operatii, pentru ca, in urma cu un an, avusesem un cumplit accident de circulatie, din care am scapat ca prin minune. In 4 martie eram din nou in spital, internat intr-un salon cu opt paturi. Sase dintre bolnavi erau imobilizati, unii abia operati, altii care urmau sa intre in sala in ziua urmatoare”, povesteste Paul.
Isi aminteste clar momentul cand a simtit ca totul se zguduie. Lumina s-a stins si, pe intuneric, si-a luat carjele si vrut sa iasa din salon, insa frigiderul a blocat usa.
“Se misca totul, vertical-orizontal. Ne-am dat seama ca este cutremur. Se auzeau tipete din toate partile, dar mai ales de la cei imobilizati. Mi-am zis ca daca am scapat din accident, acum sigur voi muri. Lumina s-a stins. M-am intins si, pe bajbaite, am apucat carjele. Am vrut sa merg spre usa, dar din cauza cutremurului, frigiderul s-a mutat de la locul lui si a blocat usa. Am incercat sa imping frigiderul din usa, dar era greu. Atunci m-am mobilizat si, probabil de disperare, am capatat forta si am reusit sa imping frigiderul din usa atat cat sa ma strecor afara din salon. Dar pe hol era tot intuneric bezna. Atunci m-am dus pe bajbaite spre dulapul asistentelor, vazusem acolo sus niste felinare. Am fost de atatea ori internat, iar odata am stat trei luni, incat stiam fiecare cotlon din spital, mai ales de la etajul meu. Asa era. Felinarele erau acolo, dar toate goale, fara gaz. Disperat, le-am mai verificat inca o data, pe toate. Nimic, erau goale. Atunci, din acelasi dulap am luat o sticla cu spirt si am turnat-o intr-un felinar pe care il asezasem pe masa. Masa era acoperita cu un cearsaf, asa era atunci. Am dat foc fitilului, dar a luat foc si cearsaful, pentru ca scapasem spirt pe masa. Am tras rapid cearsaful de pe masa cu o carje, apoi l-am calcat in picioare. In acest timp, mai multe femei strigau dupa ajutor. Asa am inteles ca ajunsesem in dreptul unui salon de femei. Nu am intrat, stiam ca nu le-as fi putut ajuta, m-am gandit ca voi gasi o asistenta sau un medic sa le trimit. Am luat felinarul, am cautat scara si am inceput sa cobor, usor-usor, cum puteam”, isi spune Paul povestea traita cu 39 de ani in urma.
Dupa cutremur, nu mai existau usi, iar scarile erau pline de moloz si resturi de caramizi.“Eram la etajul trei. Am fost socat sa vad ca nu mai existau usi. Erau distruse si gramezi de caramizi erau peste tot. Am coborat cu greu un etaj. M-am intalnit cu un barbat care urca. M-a intrebat de unde am luat felinarul. I-am spus ca de pe dulapul asistentelor, de la etajul trei. Dar, barbatul nu s-a multumit cu raspunsul, nici nu s-a dus sa caute felinarul, ci pur si simplu mi l-a luat din mana spunand ca la etaj sunt foarte multe victime. Am ramas in intuneric, din nou. Am continuat sa cobor pe scari. Coboram tremurand. Stiam ca orice pas gresit m-ar fi costat , poate, chiar si viata, daca nu, o fractura pe care nimeni n-ar mai fi avut timp s-o rezolve. Scarile erau pline de moloz si resturi de caramizi. Cu greu am ajuns la parter. Am constat ca usile mari de sticla de la intrare nu mai existau”, isi continua Paul povestea.
La parterul spitalului erau sute de morti insirati pe jos, pe strada imaginile erau de cosmar, iar zeci de masini aduceau continuu morti si raniti.
“M-am trezit in pijama direct in strada. Acolo, scene de front. Sute de morti, insirati pe jos. M-am gandit ca ar fi bine sa incerc sa traversez strada ca poate asa as fi mai in siguranta. Incercam sa ma strecor printre cadavre. Reuseam cu greu. La un momnt am auzit un strigat: «Au, au, au…» Calcasem peste un om care nu murise. M-am ingrozit. Stiam ca acolo sunt adusi doar cei morti. Inganam ceva fara noima, ceva ce ar fi semanat a iertare: «N-am vrut sa va fac rau». Apoi am strigat din rasputeri la cei din jur sa aduca pe cineva sa-l ia pe acel om. Dar in vacarmul de afara, glasul meu era prea slab. Am luat-o de la capat, de cateva ori. Nu as fi vut sa plec, pentru ca nu as mai fi stiut sa-l identific intr-o mare de cadavre. Pana la urma l-a luat cineva.. Am stat ceva timp in strada. Imaginile erau de cosmar. Masini care aduceau continuu morti si raniti. Doctori, asistenti care misunau printre ei sa ii salveze. Strigate, urlete de durere. Familii disperate care isi cautau rudele. Am vrut sa ma adapostesc, dar unde? Am inghetat de frig si m-am hotarat sa ma intorc in salon, cu orice risc. Nu mai suportam frigul si durerea din strada. M-am intors in salon pe bajbaite. Dardaiam continuu, de frig, de frica, de groaza. M-am asezat in pat. Am zis: «Acum, ce-o vrea Domnul cu mine». M-am invelit si am adormit instantaneu. M-am trezit cu cineva langa mine. Am deschis ochii. Era sotia. Plangea”, mai spune Paul.
Este recunoscator ca, pentru a doua oara, a scapat cu viata, dar si acum, dupa aproape patru decenii, nu poate uita ce a trait atunci.
“Am plecat acasa asa cum eram, in pajama, de haine nu mai putea fi vorba. Cand am urcat in taxi, soferul mi-a zis: «Ati scapat, sunteti norocos, domnule! Cati au murit in noaptea asta!». «Asa este!», am zis si eu cu voce tare”.
Cutremurul produs in 4 martie 1977, la ora 21:22, a avut magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter si o durata de circa 56 de secunde. Peste 1.570 de persoane si-au pierdut viata, din care peste 1.420 in Bucuresti. De asemenea, alte aproximativ 11.300 de persoane au fost ranite si in jur de 35.000 de locuinte s-au prabusit. In Capitala s-au prabusit cel putin 33 de cladiri si blocuri mari.
GALERIE FOTO: